Cultul nu se limitează la rugăciuni stabilite în timp (Utrenie, Vecernie). Timpurile speciale sunt puncte de plecare, din care a pornit sufletul omului pentru ca să-şi transforme toată viaţa lui prin cult şi în comuniunea cu Dumnezeu.
Cultul nu se limitează la rugăciuni sumare de mulţumire pe care omul le adresează lui Dumnezeu prin darurile lui şi în cererile, în rugăciunile pentru mântuirea, sănătatea şi ocrotirea lui. Cultul se realizează printr-o dispoziţie sufletească continuă şi printr-o înălţare a doxologiei şi a mulţumirii către Dumnezeu pentru darurile iubirii Lui, în mod esenţial pentru darul întrupării Fiului Lui, şi pentru o încredinţare deplină şi dăruirea vieţii Creatorului lui. În acest sens, cultul este comuniunea iubirii dintre Dumnezeu şi om. Omul primeşte iubirea de oameni şi marea milă a Sfintei Treimi şi, în locul ei, oferă o inimă care se pocăieşte, mulţumeşte, preamăreşte, plânge continuu din iubire pentru Domnul. Inima omului caută gânduri noi pentru ca să-şi exprime iubirea ei faţă de Domnul; încetează numai când se izbăveşte de tot ceea ce este potrivnic lui Dumnezeu, pentru ca să se ofere numai lui Dumnezeu şi lui Hristos.
Numai „în pământul celor vii” (mozaicul care Îl reprezintă pe Hristos binecuvântând, ce se găseşte la Biserica Chora - Karie Djami din Constantinopol poartă această cunoscută inscripţie) inima îşi găseşte odihna şi când Îl lăudă şi se umple de dragostea dumnezeiască a lui Hristos. În acest mod, creştinul care laudă pe Dumnezeu în mod deplin şi nu parţial, îşi împlineşte destinul uman, adică unirea şi comuniunea lui cu Sfânta Treime, de care s-a separat datorită păcatului.
În dumnezeiasca Euharistie, cultul creştinului se împlineşte şi se desăvârşeşte pentru că în Taina aceasta se realizează unirea cea mai adâncă şi cea mai deplină a omului cu trupul îndumnezeit al Domnului întrupat, răstignit şi înviat şi credinciosul îşi însuşeşte viaţa veşnică a lui Dumnezeu.
Credinciosul se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa veşnică”. El devine nestricăcios, nemuritor şi se izbăveşte de moarte, de consecinţa cea mai importantă a păcatului strămoşesc.
În cultul Bisericii, credinciosul vorbeşte cu Dumnezeu, preamăreşte pe Dumnezeu, mulţumeşte lui Dumnezeu, însă numai în dumnezeiasca Euharistie se îmbraţişează cu Hristos, se întâlneşte cu Hristos şi se uneşte în mod neamestecat cu Domnul Cel iubit. Poate omul păcătos, mort şi slab cere ceva mai mult?
În cultul Bisericii are loc marea arătare a iubirii lui Dumnezeu prin întruparea Lui şi dăruirea continuă a trupului Lui îndumnezeit şi preamărit pentru ca să participăm şi noi la propria Lui îndumnezeire şi mărire.
Întrucât creştinul trăieşte pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi închinarea ce se aduce lui Dumnezeu se împlineşte în Liturghia de duminică, duminica a devenit pentru primii creştini cea mai importantă zi a săptămânii, centrul întregii vieţi a omului.
Creştinul a luptat toată săptămâna, a lucrat, a obosit, s-a bucurat de toate bunătăţile vieţii cu speranţa duminicii viitoare pentru a oferi o închinare desăvârşită lui Dumnezeu Tatăl şi Mântuitorului Celui Înviat. Tot efortul şi toată truda, toate bucuriile şi toate necazurile săptămânii se aduc împreună cu darul de vin, ulei, lumânarea - drept dăruire a întregii vieţi a omului lui Dumnezeu, cu rugăciunea de cerere pentru ca Acesta să le primească, să le binecuvânteze şi să le sfinţească.
Dumnezeul Treimic primeşte cu bunăvoinţă darul vieţii omului pentru ca să-i ofere în schimb viaţa lui proprie: ”Precum Domnul Dumnezeul nostru le-a primit pe acestea în sfântul cel mai presus de ceruri şi în dumnezeiescul Lui altar întru miros de bună mireasmă duhovnicească, să ne trimită nouă harul dumnezeiesc şi darul Duhului Sfânt!”. Astfel, duminica trăim în Liturghie marea iubire a lui Dumnezeu, arătarea nemărginită a iubirii Lui de oameni şi milostivirea Lui.
Este adevărat că aducerea ofrandei desăvârşite a Creatorului nostru nu ar fi fost posibilă fără mijlocirea lui Hristos. În numele Tău putem să-Ţi aducem adevărata închinare. El este Marele Arhiereu: ”Cel ce aduci, Cel ce Te aduci şi Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi”.
Pentru aceasta, ceea ce avem mai bun să oferim lui Dumnezeu Tatăl este chiar Fiul Lui şi, prin Fiul Lui, pe noi înşine şi lumea noastră: ”Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”.
Mielul care se aduce este „Unul”, însă îi cuprinde pe toţi, toate mădularele trupului căci o pâine, un trup suntem cei mulţi (I Corinteni 10,17). Într-un singur Miel toată Biserica se dăruieşte şi se aduce lui Dumnezeu pentru ca să devină zidirea Lui şi să se izbăvească de robia diavolului. Într-adevăr numai Mielul lui Dumnezeu, Cel ce a ridicat păcatele lumii, ne-a răscumpărat cu cinstitul Lui Sânge de robia diavolului şi ne eliberează de temniţa iadului pentru ca să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru noi. Unirea noastră în trupul comun al lui Hristos, în dumnezeiasca Euharistie ne ajută să trăim întru frăţietate ca şi fiii lui Dumnezeu. Noi, toţi copii mântuiţi de Dumnezeu, conduşi de „primul născut între mulţi fraţi” (Romani, 8,29), de fratele şi Domnul nostru, venim să mărim pe Tatăl nostru comun, să-L chemăm pentru Împărăţia Lui, pentru pâinea spirituală şi materială, pentru iertarea păcatelor noastre şi biruinţa împotriva diavolului. Pentru aceasta, în cadrul Liturghiei putem să spunem în cel mai autentic mod: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie Împărăţia Ta...pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi”.
Trupul şi Sângele comun al lui Hristos, cu care ne împărtăşim, ne face să fim fraţi reali. După dumnezeiasca Împărtăşanie nu mai suntem străini şi necunoscuţi, ci, potrivit expresiei patristice „confraţi şi consanguini”, suntem cu Hristos şi El este între noi. Având între noi iubirea frăţească am putut mărturisi credinţa noastră:”Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt”. Cel ce adoră Sfânta Treime participă la comuniunea şi iubirea celor trei persoane dumnezeieşti, învaţă şi se bucură să iubească pe fraţii lui, după imitarea modelului Dumnezeului Treimic. Cultul adevărat al Creatorului are ca rezultat iubirea creaturilor. Cine poate să iubească corect şi adevărat pe om dacă nu aprinde şi înflăcărează cu iubirea divino-umană cuptorul interior, prin cult şi Liturghie, care presupun în mod cert asceza noastră, pentru ca să participăm în chip vrednic la aceasta?
Aşa putem să vorbim despre caracterul comunitar al cultului, care nu reprezintă o culme numai în relaţia cu Dumnezeu, ci şi în relaţia pe orizontală cu fraţii noştri, cu creştinii şi cu Sfinţii care au adormit întru Domnul, între care primul loc este ocupat de Maica Preabinecuvântată a Mântuitorului: ”Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi în credinţă, strămoşi, Părinţi, Patriarhi, Profeţi, Apostoli, Evanghelişti, Martiri, Mărturisitori, Pustnici şi pentru tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit în credinţă... Mai ales, pe Prea Sfânta Curata, Preabinecuvântata, Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria”. La adunarea Euharistiei iau parte cu veselie şi îngerii. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că: ”Sus oştile îngerilor cântă mărire lui Dumnezeu. Jos, în Biserici, oamenii îi imită pa aceştia cu această doxologie. Sus, serafimii cântă cu putere întreitul Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot!; jos, îl cântă şi mulţimea de oameni; sărbătoarea comună a celor din cer şi de pe pământ se constituie într-o Euharistie de mulţumire, într-o bucurie mare, într-o veselie, în oficierea Sfintei Liturghii. Căci această armonie deplină s-a făcut prin condescendenţa negrăită a Stăpânului şi a fost creată împreună cu Duhul Sfânt cu bunăvoinţă părintească. Sus este armonia deplină a cântărilor închinate Sfântei Treimi pentru că aşa cum este mişcat un instrument cu coarde având ca scop să aducă ceva fericit şi plăcut, la fel este cântarea îngerească şi simfonia infinită”.[1]
Cultul de pe pământ este continuarea cultului îngeresc. Noi cântăm imnul trisaghion pe pământ aşa cum îngerii îl cântă în cer „noi care pe heruvimi în taină închipuim”. Aşa cum scrie un teolog contemporan: Este foarte uşor să considerăm că oamenii organizează întotdeauna cerul (şi cultul bisericesc care îl oglindeşte) după imaginea pământului. Legăturile existente ne conving că în Bizanţ s-a întâmplat invers. Împăraţii bizantini din epoca „triumfului Ortodoxiei” au cerut să se zugrăvească cei ce se închină şi se prosternă în faţa Împăratului Hristos, având ca dorinţă deşartă să organizeze pământul după imaginea cerului. Din această perspectivă sau pe baza Tipicului se prezintă înţelesul simbolic al ierarhiei, nu ca o oglindire a unei supuneri „faţă de cultul împăratului”, ci ca o revelare ultimă (care îl uimeşte pe omul modern) a unei concepţii ierarhice despre lume, sub influenţa căreia s-a transformat, într-un anumit mod ca produs secundar, ceremonialul curţii.[2]
Cerul şi pământul se unesc în preaslăvirea lui Dumnezeu şi a Mântuitorului înviat. Este vorba despre sărbătoarea bucuriei care poate să se realizeze atât în cer, cât şi pe pământ. Caracterul de bucurie al cultului Euharistiei mărturiseşte strălucirea Lui, imnele teologice ale Învierii, veşmintele şi întreaga podoabă sărbătorească a Bisericilor Ortodoxe.
Cu Euharistia duminicală sărbătorim un mic Paşte, adică trecerea noastră de la moarte la viaţă, din ţinutul celor morţi în ţinutul celor vii, din robia lui satana la libertatea fiilor lui Dumnezeu.
Această trecere a făcut posibilă Întruparea, Crucea şi Învierea Mântuitorului: ”Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi de Cruce, Groapă, Învierea cea ce a treia zi, Înălţarea la ceruri şi de şederea de a dreapta şi de a două mărită şi iarăşi venire a Ta...”.
Nostalgia noastră pentru întâlnirea cu Domnul Cel Înviat şi ceata biruitoare a Sfinţilor Săi începe din prima zi a săptămânii. Pe măsură ce trec zilele săptămânii, trăim cu amintirea Duminicii trecute, a micului Paşte care a trecut şi, în acelaşi timp, cu aşteptarea Duminicii viitoare pentru ca să trăim iarăşi depăşirea morţii noastre şi schimbarea vieţii noastre în spaţiul Împărăţiei lui Dumnezeu.
În cursul săptămânii viaţa noastră este viaţa între două Duminici, între două mici Paşti, care reprezintă cele două mari Paşti ale anului bisericesc, al celui care a trecut, dar şi a celui care vine. În măsura în care ne îndepărtăm de Duminică, simţim şi o întristare faţă de Paştele precedent. Paştele trecut am trăit ceva din Taina primei prezenţe a Celui Înviat aşteptând cu nădejde Paştele care vine la fel cum luni noi aşteptăm venirea triumfătoare a Celui Înviat.
În acest mod, Duminica ne îndreaptă spre Paşte şi Paştele spre venirea veşnică a lui Hristos, Paştele desăvârşit şi veşnic al Împărăţiei Lui. În Euharistia de Duminică pregustăm acel Paşte neînserat. Sfântul Vasile cel Mare explică în mod teologic înţelesul Duminicii pe baza canonului 91: „Şi pentru aceea, fiind începutul zilelor, Moise nu a numit-o ziua întâi, ci una. Şi s-a făcut seară zice, şi s-a făcut dimineaţă. Este numită ca una Facere I,5) pentru că se repetă de mai multe ori. Deci, aceeaşi este atât cea una, cât şi a opta, fiindcă aceea într-adevăr una şi adevărată a opta de care pomeneşte psalmistul în anumiţi psalmi, prin ea însăşi arată starea care va fi după acest veac, arată ziua care nu va înceta niciodată, ziua cea neînserată, căreia alta nu-i va urma veacul acesta nesfârşit şi neîmbătrânit. Acum putem să înţelegem de ce ciclurile sărbătorilor gravitează în jurul Paştelui mare, dar şi al Duminicii sau al Paştelui mic al săptămânii care este constituit de Paştele adevărat sau săvârşirea dumnezeieştii Euharistii. Este cunoscută stabilirea de către Biserică a pregătirii pentru Paştele anual cu perioada Triodului şi a Paştelui mare şi, în mod special, a Săptămânii Mari, precum şi perioadele care urmează: Săptămâna Luminată şi Cinzecimea, care este model al „veacului nou”. Din Duminica nouă a Paştelui încep cele opt glasuri şi pericopele evanghelice cu primul evanghelist Ioan aşa cum cu Învierea a început noul veac.
Însă şi ciclul săptămânal şi zilnic au în centru dumnezeiasca Euharistie. Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia înaintea dumnezeieştii Euharistii, Ceasurile înainte şi după dumnezeiasca Liturghie organizează viaţa noastră în viaţa cultului lui Dumnezeu, în jurul cultului mic al dumnezeieştii Euharistii. În mod special, Vecernia de sâmbătă, Miezonoptica şi Utrenia Duminicii constituie cea mai bună pregătire pentru întâlnirea cu Domnul Cel Înviat. Dis de dimineaţă, mironosiţele au pregătit arome pentru dumnezeiescul Mire. Şi sufletele credincioşilor de sâmbătă seara se pregătesc pentru marele eveniment al Duminicii. Ce mare păcat este că, datorită secularizării, s-a diminuat participarea la Vecernia pentru Duminică săvârşită sâmbăta seara! Din Duminica ce urmează, Biserica se pregăteşte pentru cultul Duminicii viitoare.
Luni este ziua dedicată Sfinţilor Îngeri. Cerem ajutorul lor pentru ca să trăim şi noi în duhul cultului îngerilor. Marţi este ziua consacrată Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Ioan ne arată Mielul lui Dumnezeu cu care ne vom uni în Duminica următoare. Miercuri este ziua dedicată Crucii şi Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu, care a oferit trup Cuvântului şi ne-a dat posibilitatea comuniunii împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Joi este ziua dedicată Apostolilor, Martirilor şi Ierarhilor şi, în special, Sfântului Nicolae, cel care învaţă despre Păstorul cel Bun. Aceştia sunt prietenii Mielului care ne cheamă să luăm parte la ospăţul divin sau la Cina cea de Taină. Vineri este ziua dedicată Patimii mântuitoare şi morţii înfricoşătoare a Domnului nostru, la care şi noi participăm prin Botez şi Euharistie. În sfârşit, sâmbăta este dedicată celor care din veac au adormit, dar de care moartea nu ne-a despărţit decât în chip văzut, pentru că în dumnezeiasca Euharistie noi toţi devenim un trup.
Ciclul săptămânal este reamintit în mozaicul Bisericii din Ravena. Un grup de Sfinţi Martiri, ierarhi, mitropoliţi sunt zugrăviţi pe brâurile care se sfârşesc în Sfântul Altar. Sfinţii aduc în mâinile lor coroane şi trec pe rând pentru a le depune la picioarele Mântuitorului Hristos. În acelaşi mod şi noi, împreună cu Îngerii, cu Înaintemergătorul, cu Născătoarea de Dumnezeu, cu Apostolii, cu Martirii, cu Ierarhii şi cei din veac adormiţi aşteptăm venirea Duminicii care este icoana Duminicii mari a Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru ca să ne adunăm în jurul Mielului şi să cântăm Aliluia.
Aceeaşi realitate ne aminteşte şi Sfântul Disc pe care se pregăteşte proscomidia. Mielul este în centru înconjurat de Născătoarea de Dumnezeu, de Îngeri, de Profeţi, de Sfinţi, de cei adormiţi şi creştinii vii într-o stare de cucernicie, de mărire a dumnezeieştii Jertfe şi într-o unire divino-umană minunată.
Dumnezeiasca Euharistie este centrul celor şapte Taine ale Bisericii noastre. Ne botezăm pentru ca să devenim mădulare ale Trupului lui Hristos şi să ne împărtăşim cu Trupul îndumnezeit al Celui Înviat, participând la bunătăţile primei Lui prezenţe, la Paştile Lui cele mântuitoare. Mirungerea ne transmite darurile Duhului Sfânt încât comuniunea noastră cu Trupul lui Hristos să rodească. Preoţia instituie în Biserică pe slujitorii Jertfei celei fără de prihană. Pocăinţa ne oferă posibilitatea de a reveni la comuniunea cu Hristos, de care ne rupem prin păcate. De asemenea, nunta este o unire cu Trupul lui Hristos: Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică. În sfârşit, Sfântul Maslu tămăduieşte, vindecă şi restaurează sufleteşte şi trupeşte mădularele bolnave ale trupului. În mod cert în Biserica veche toate Tainele aveau o legătură directă, dar şi liturgică cu Taina dumnezeieştii Euharistii aşa cum se întâmplă astăzi numai cu hirotonia care este întrupată în dumnezeiasca Liturghie. Spre Taina Euharistiei ne orientează, de asemenea, şi rugăciunea de duminică. Aproape toate cererile rugăciunii de duminică reprezintă o anaforauă euharistică, de exemplu:”Vie Împărăţia Ta!” În dumnezeiasca Euharistie se realizează Împărăţia lui Dumnezeu prin prezenţa reală a lui Hristos în mijlocul poporului Lui şi nimicirea diavolului. În acest sens, Sfântul Ignatie afirmă: „ când vă adunaţi des pentru Euharistie, puterile satanei sunt nimicite” (Epistola către Efeseni XIII,1).
Atunci când adresăm cererea „pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” ne referim la o altă pâine, la cea care s-a coborât din cer, la „pâinea dumnezeieştii Euharistii”. Pâinea materială devine tip al pâinii spirituale. Nu este întâmplător faptul că poporul nostru ortodox cinsteşte în mod deosebit pâinea. Dacă cineva vede o bucată de pâine căzută pe jos, o va ridica, o va săruta şi o va pune la un loc de cinste pentru că această pâine poate să fie binecuvântată şi să se transforme în Trupul lui Hristos. De fiecare dată când familia creştină este adunată în jurul mesei de familie şi se hrăneşte cu pâinea pământească, care poate simboliza pâinea cea cerească, ea aşteaptă timpul Euharistiei unde va putea gusta această pâine.
În acest mod, toată viaţa creştinului se schimbă în cadrul cultului divin. Tot cultul divin este o Euharistie şi o ofrandă adresată Dumnezeului Prea Sfânt Treimic de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”.
Ca împărat poate să stăpânească şi să domine patimile lui şi întreaga creaţie, iar ca preot primeşte cu recunoştinţă darurile lui Dumnezeu, le oferă înapoi lui Dumnezeu cu mulţumire, prin intermediul celor care oferă acestea lui Dumnezeu, împreună cu sine însuşi şi cu fraţii lui: ”pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
Posibilitatea omului de a folosi lumea ca împărat şi ca preot a fost pierdută de acesta după cădere. De la împărat şi preot, omul a fost robit de diavol şi a devenit adorator al făpturilor iraţionale.
Hristos, Împărat şi Preot desăvârşit ne-a dat să dobândim din nou demnitatea noastră împărătească şi preoţească: ”Şi ne-a făcut preoţi ai lui Dumnezeu şi ai Tatălui” (Apocalipsa 1,6). Cei ce în harul lui Dumnezeu participă la preoţia sacramentală, care este continuarea preoţiei lui Hristos, au misiunea şi slujirea de a fi în mijlocul fraţilor laici ai căror martori sunt în folosirea lumii ca preoţi şi împăraţi, la care şi ei sunt chemaţi. Aceasta este închinarea duhovnicească pe care Tatăl Cel Ceresc o aşteaptă de la copii Lui. Ea reprezintă o întoarcere a marelui dar al dragostei dumnezeieşti către El Însuşi. Omul întreg, trup şi suflet, ceea ce trăieşte şi ceea ce gândeşte, ceea ce iubeşte şi ceea ce voieşte, le aduce şi le oferă lui Dumnezeu ca jertfă a lui Dumnezeu, aşa cum propovăduieşte şi dumnezeiescul Apostol Pavel: ”Vă rog, fraţilor, să înfăţişaţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi bineplăcută lui Dumnezeu” (Epistola către Romani 12,1). Acest citat are scopul de a-l restabili pe om iarăşi împărat şi preot şi de a-l readuce la vechea frumuseţe şi la mărirea şi frumuseţea după chipul lui Dumnezeu şi la nobleţea firii lui. Iată de ce Biserica noastră acordă o importanţă atât de mare cultului şi de ce monahismul ortodox este isihast liturgic şi latreutic - aşa cum mărturiseşte până astăzi monahismul aghioritic. Aşadar, creştinul ortodox aşteaptă transformarea vieţii omului şi a lumii prin cultul Bisericii, care are în centru dumnezeiasca Euharistie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu